Nebunie. Ăsta e cuvântul care îmi vine în minte când mă gândesc. Nebunie să ne luăm rucsacul în spate şi să plecăm pe un meleag cu nume ciudat şi frumuseţe promisă de un preot cu ochii verzi, nebunie să stăm în mansarda casuţei din lemn în camere diferite, cu persoane necunoscute nouă şi cunoscute între ele, când dorul nostru făcea găuri prin zid, nebunie să alergăm printre păpădii cu vânt în degete şi foame de soare, nebunie o poză a unei flori de oameni pe un deal cu gard inutil, nebunie covoarele şi paturile din care ne-am facut labirint şi caii cu nume care îmi amintea de o prezenţă atât de vie pe vremuri, dar pe care tu ai făcut-o să pălească într-o imagine în tonuri şterse de gri noiembriu. Şi să privim struţi alergând, ce nebunie. Nebunie a fost şi să ne îndragostim de o mânăstire şi să rivalizăm cu călugarii săi, şi să ne dăm de-a dura prin păduri în poveşti nescrise de un creion atât de transparent că există cu adevărat, sau să urlăm cu lupii şi să fugim cu câinii, iar apa de izvor tot nebunie a fost, căci nu avea ce căuta în sticlă de plastic – noroc, totuşi, cu roua de pe umerii tăi. Nebunie, mai ales, a fost să ne şi întoarcem din vânt vertical în smog orizontal şi plat. Iar cea mai mare nebunie a fost să ne ascultam chemarea şi să ne mai căutăm.
Viteză. Ăsta e cuvântul care îmi vine în minte când mă gândesc. Viteza bătăilor inimii când te vedeam, viteza cu care trăiam, viteza cu care distanţa dintre noi devenea nimic. Ne întreceam în viteza pe roţi, luându-ne la bătaie cu spaţiul din faţa noastră care ne punea piedici în învingerea adevăratului duşman – timpul. Nu ne interesa că mergeam înainte şi înapoi, şi că asta rareori ne faceă să înaintăm cu adevărat, o făceam din iubirea vie pentru joc, nu din dorinţa mistuitoare de a câştiga, pentru ca ştiam, cum ştim şi acum, n-am uitat nici eu, nici tu, să ne păzim de flăcările care mistuie şi să le alegem doar pe cele care aprind. Tu încă priveai pe margini catre cineva, iţi aminteşti? Dar asta n-a durat mult, că un alt dor te-a cuprins pe după mijloc şi te-a dus.
Durere. Ăsta e cuvântul care îmi vine în minte când mă gândesc. Doar din cauza celei care nu eram eu, în formă de iron maiden, dar care ţie îţi părea curată fetiţă, chiar şi când îşi înfigea ţepii din fier în carnea ta. Iar ea credea că e masochism, dar eu ştiam că e orbire.
Piatra. Ăsta e cuvântul care îmi vine în minte când mă gândesc. Varianta ta mai mare şi îmbunătăţită care nu îţi seamănă deloc tocmai pentru că nu e mai bună, şi o zi cu soare şi cireşe zâmbind, şi chiar şi un măr tehnologizat, cu aer de depărtări şi fustă lungă. A mai fost şi un bătrân cu păr albit care din întâmplare s-a nimerit să aibă un loc prea mare în mine, care te-a adoptat, şi sper că înca te are in grijă. Şi Autoritatea Supremă, cu sprâncene brusc depărtate şi zâmbet neobişnuit de cald din cauza mării dintre pagini, simbol a ceva ce nu era neapărat aşa. Dar asa a fost să fie atunci, şi asta se numeşte: bine.
Briză. Ăsta e cuvântul care îmi vine în minte când mă gândesc. Cand ţinându-ne de mână am alergat o plajă ca să luăm în braţe iubita care ne lipsise amândurora un an de zile. Când acel dor nou ţi-a zâmbit dintr-un colţ şi te-a hipnotizat şi ai disparut dar eu ştiam, ştiam ca te vei întoarce, pentru ca dorurile ca acela înşeală şi tu aveai nevoie de o căldură pe care o găseai mereu la pieptul meu. Şi când de durere şi gaură in vintre ai ales să-ţi înjunghii o buză, căci spuneai că de acolo vine pasiunea ce omoară şi acolo se strânge sângele înrobitor, şi te-am rugat cu două palme să nu ucizi aşa roşul din tine, că oamenii se tem să jure pe el dintr-un motiv, iar tu nu m-ai ascultat, doar că nu ţi-a ieşit, n-a murit, doar a răbufnit afară, într-un râu tragicomic de sânge şi apă sărată, dar nu de mare. Pentru că mi-ai zis că numai eu plâng mare. Că lacrimile mele sunt într-atât de constructive că au peşti.
Mereu. Ăsta e cuvântul care îmi vine în minte când mă gândesc. Pentru că te-am ţinut de mână între lacrimi de zâmbet şi noroi dar iubire cum aproape numai tu ştii să mai ai, dar să ştii că şi eu, deşi a mea n-are loc pe astă lume, şi pentru că îmbratişarea mea încă îţi mai şade bine, că doar purtăm aceeaşi măsură, şi nu ne temem să arătăm asta lumii întregi, şi pentru că tu încă n-ai renunţat la mine, chiar de lumea crede ca ne prostim şi chiar de eu nu mai ştiu de tine cu lunile câteodată.
Aripa. Ăsta e cuvântul care îmi vine în minte când mă gândesc. Căci să îmi amintesc de tine e aer curat şi e mare şi e albastru pluşat pe care apar pete de mii şi mii de culori, într-un vârtej nebunesc în care toţi se afundă, doar tu rămâi la suprafaţă, pentru că prin râs, prin zâmbet, prin lacrimă, prin vis, tu – da, tu poţi să zbori.
