Sax for sex

…ca de exemplu aici, este ceea ce recomanda unii drept coloana sonora pentru momente intime. Care de obicei se sfarsesc cu la ceea ce se asteapta toata lumea, ca doar suntem oameni, dar si putin animale. Daca va place, de downloadat gasiti nu-stiu-cate volume, vreo 8 cel putin, gratis si pa degeaba, aici – eu nu fac reclama. Ca serios acuma, daca e muzica pentru momente intime, n-ar trebui sa fie ceva cu o incarcatura afectiva pentru persoanele respective, sau ceva ce place amandurora? Punem asa, etichete de “for sex” pe ore intregi de muzica? Hm.

Eu cred ca o anumita categorie de oameni, din care si eu fac parte, au o viata interioara dependenta de muzica. Nu as putea sa va dau niste caracteristici definitorii ca sa ii puteti recunoaste, dar cu siguranta

• au multa muzica in calculator acasa, in telefon, player sau iPod dupa ei prin oras,
• sunt mai tot timpul cu castile in urechi pe strada,
• nu pot sa nu dea din cap sau din degete sau sa murmure versurile unor anumite piese pe care le “prind” pe parcursul zilei, la ei in casti sau in autobuz sau intr-o cafenea,
• nu pot pleca la drum lung fara un ceva care sa le cante, dar nu asa, orice, ca un radio, ci anume ce le place lor,
• au muzici speciale pentru anumite activitati: de trezit dimineata, de invatat, de munca, de dereticat prin casa, pentru relaxat, pentru condus la drum lung alta decat pentru condus in trafic, pentru plimbare prin oras vs. pentru treburi prin oras, pentru sex(cum ziceam), de scris, de citit un anume tip de carti – au nevoie de ritm in principal ca sa nu uite inima sa le bata. [Imi aminteste de un side-story din acest film. 5 stele jumate. Fara legatura cu.]
• si ar fi in stare sa intre in stare pre-sindrom Stendhal (numit mai frumos cum imi place mie sa il mentionez, hiperculturemie) cand aud ceva anume.

Dupa personalitate, se pot intalni cazuri in care:

• melodiile de la artistii/formatiile preferate vor fi recunoscute de la primele acorduri (tipul obsesiv-compulsiv),
• melodiile sau albumele sau formatiile vor fi cunoscute dupa anul de aparitie, anul de debut,anul in care a luat Discul de Platina, anul in care s-au despartit, anul in care a murit un membru sau altul si de ce si dupa cat timp de spitalizare (tipul hiperexact),
• anumite piese pot fi auzite doar foarte rar, si sunt intampinate cu reactii fizice puternice in momentul in care sunt captate spontan (tipul anxios-depresiv),
• sute de melodii sunt cunoscute, eventual cu cele mai mici detalii ale versurilor, tempoului si instrumentalului, cu tot cu remixuri, dar sursa este necunoscuta (tipul manic),
• la auzul anumitor ritmuri dansul devine obligatoriu (tipul hiperactiv). Eu ma incadrez la cel putin 3.

Na, c-am putut.

Dar intentia mea era cu totul si cu totul alta cand am inceput sa scriu. Voiam a spune ca mie imi pare ca e imposibil sa mearga aceeasi muzica pentru toata lumea pentru sex, si pentru ca asta ar trebui sa semene cu un blog personal, ziceam sa zic ce functioneaza la mine. Dar uite cat e ceasul! Hai ca scriu maine, da?

P.S. Aplauze pentru acest articol, a primit “tick” la cele mai multe categorii de pana acum!

Zambete mici

1. Azi este ziua de nastere a unui vechi prieten drag mie, el schimba prefixul, deci ii urez public sanatate si simturi de cocker sa-l ajute in arta careia i se dedica. (Ce vrei sa te faci cand vei fi mare? Malaele sau Iures?)

2. Persoana care poarta cel mai asemanator amestec de sange cu al meu si-a ales viitoarea cariera in ziua de ieri. In lupta sa cu si mai ales pentru copii batuti bine de tot de soarta, ii urez, si ei la fel de public, succes. (De ceeeee? De ce copii? De ceeeeee?)

3. Mie imi place ce fac, adica ce momentan invat, si am constatat astazi (nu printr-o intamplare dureroasa ca o palma, cum de obicei constata lumea cate ceva, ci prin acea procesare indelunga inconstienta de care au parte copiii cand internalizeaza notiunea unui cuvant pana sa il aprobe pronuntandu-l) ca acest lucru este extrem de rar la adulti, cel putin la cei din jurul meu. Pentru asta, zambesc o a treia oara astazi, multumind Necunoscutei Forte care m-a adus aici, dar convinsa putin in sufletul meu ca putine sunt lucrurile pe care puteam sa ajung sa le fac care sa nu imi placa, carora sa nu le gasesc o insemnatate, o frumusete si un lucru inteligent fara de care mintea mea se blegeste si e respinsa.

4. Anul trecut pe vremea aceasta, pentru anul urmator mi-am dorit un anume ceva (obiect) de care n-am avut parte. Anul viitor voi avea – pentru ca asa am decis eu si pentru ca a aparut o varianta mult mai mulata pe sufletul meu a aceluiasi obiect. Acesta va fi cadoul meu pentru mine, ma inclin.

5. Azi am inceput cu pasi timizi sa iau cadourile pentru sezonul care urmeaza. Eu nu am multi prieteni, chiar deloc, dar cu ei si cu familia, plus niste zile de nastere si niste sfinti nesuferiti care se strang toti in perioada exact urmatoare, am facut un calcul mic si recensamantul a ajuns la 19 cadouri, 20 daca puneti si numarul 1 al acestei postari, ceea ce nu ar fi corect pentru ca e ales si achizitionat de ceva vreme deja, si a se nota ca e fara cadouri de Mos Nicolae (nesuferit baiat, acesta, ca si numele lui, pe care nu l-am putut suferi niciodata, poate pentru ca bunicul meu pe numele sau drag Nicu era tratat cu “Nicolae” doar de vocea de certat a bunicii, care m-a crescut si de care ma temeam, ceea ce nu era oricum iesit din comun pentru mine). Dar azi am inceput putin, in cooperare, ceea ce ma pune incet-incet pe fagasul rarelor cheltuieli care ma fac sa zambesc. Si am zambit :).

6. Am primit un mail (la care inca, vinovat, nu am raspuns, desi ar fi trebuit) care m-a facut sa zambesc ca tampa ore intregi. Nu imi dau voie sa ma entuziasmez la oameni noi de cand aveam 6 ani, si mi-am dat seama ca chiar daca nu mi-e frica, nou nu e neaparat bun; dar asta e prea mult – cand mi-e drag, mi-e drag.

7. Mi-a placut vremea de azi, am fost atentionata ca e atipic, si mi-am amintit ca mie imi place vremea. And i smiled into the rain.

Zambiti si voi aici sau aici :). Ziua buna!

Nu, de fapt sufletul e imaterial.

Mama: El a fost proful meu de engleza. Si proful meu de suflet.

Copilul: Aaa, preda chiar doua materii?

Doar copil

Cand eram in liceu, de 8 martie si de 1 iunie mai veneau profesori de sex masculin si ne aduceau bomboane [ciudat e ca nu imi amintesc ca fenomenul asta sa se fi intamplat si in scoala generala, desi era mai la el acasa de 1 iunie atunci]. De 1 iunie tot timpul am o stare de sarit intr-un picior pe sotron imaginar pe strada, de dansat in autobuz si mancat vata pe bat in biserica, de cozi impletite si rochie alba, de jucat janken pe foi de tei si de pai de la Trompi in nisip si de catarat in copaci si mers pe role sau la circ sau la zoo, asa ca bomboanele veneau ca un alint in plus la soarele copilaresc. In schimb de 8 martie, aveam intrucatva inima stransa, pen’ ca “eu is copil, nu femee”.

Dar taceam in sinea mea si luam bomboanele cu zambet hraparet, ceea ce demonstra inca o data ca ziua mea nu era atunci. Si nici azi.

Scris, soare, impresii si curatenie

Motto:

Fara sa ii folositi pe prietenii frati Google, va rog: care era numele mic al lui Alzheimer?

Scris:

Demult n-am mai scris, dragii babei, deci multe am a va spune in seara de azi. Noapte, da. Scuze publice imi cer pentru asta. Constatam astazi ca a avea blog ma face mai buna. Nu in sensul de miloasa si buna la suflet, nici in sensul ala vinovat la care v-am dus cu gandul. Mai sensibila, mai receptiva, mai buna, na! Acum intreba-va-veti, cum ma poate, la o adica, face mai buna blogul daca nu scriu pe el (sau in el? n-am aflat inca.). Aici e magia – doar sa il am merge de minune ca stimulent pentru exteroceptorii mei: tot ce ma inconjoara capata mii si mii de sensuri, memoria mi se ocupa in straturi cu lucruri care mai de care (interesante/enervante/frumoase/cretine/amuzante/anormale de-a dreptul/iesite din comun/minuscule si importante/vibrante/vaporoase/mici si-ale naibii/mari si-ale dracu’/minuni si-ale Celuilalt/kira-kira*), numai bune de ‘scris pe blog diseara’. Evident, cand ajunge blagoslovita zi sa se faca “diseara”, deja sunt prea obosita bara blazata pentru a scrie asa cum trebuie, asa cum sunt si acum, de altfel, se cunoaste, da, asa-i, scuze imi cer, da, stiam eu, ma acceptati si asa. Steluta e ca nu prea uit ce aveam de zis. Si daca uit, oricum nu era ceva interesant, ca doar de-aia mi-a alunecat dintre stelutele neuronale. Sa purcedem, dar, la a trece in revista ce aveam de zis zilele astea de lipsii (mea culpa mea culpa mea culpa) cu penita tastografica, dar nu cu ochii Readerului, nu, niciodata.

Soare:

…le a fost astazi prietenul meu. Mi-a aratat niste lucruri tare frumoase, pe tot parcursul zilei, de aceea imi declar netarmurita si neconditionata afectiune pentru el. Nu exagerez. Sa vedeti. Azi fu, in afara de momentele Soarelui, de care mentionai, o zi tristuta, petrecuta numai pe la scoli cu scop de scoli si nu de vazut-fete-noi-socializat-cu-fete-vechi-imbratisat-fete-si-mai-vechi-si-umpic-de-sanatoasa-visare cum sunt altele, si printr-o nenorocire de hipermarket, nu prin sine, ci prin esenta sa. V-am lamurit. Adica nu prin cum era, ci prin ce era, adica hipermarket, dupa cum spusei deja. Urat. Trist. Dar prietenul mi-a luminat (asta face in fiecare zi) si inzambit ziua. Prin:

• lumina difuza a unui rasarit de pe culoarul caminului azi dimineata bine de tot inainte de 8(opt), trecuta prin eternul termopan de la cap de coridor, martor al unor lungi discutii telefonice (mai ceva decat aia cu inregistrarile lor cu tot)
• lumina filtrata de aerul color ce pluteste deasupra facultatii, prabusita in mii de raze in curtile interioare, cu pamant reavan si salcie si trifoi
• lumina ciudata prin geamul mutant al laboratorului III, care facea peisajul sa para pictat si fereastra sa para, previzibil, tablou
• lumina de mister ca intr-o padure cu vraja din Parcul Operei (da, ala cu legende si folclor urban); are el o alura de palc silvic neexplorat (ca-cu folcloru’ existent nu-mi permit a zice ‘virgin’), dar azi parea un adapost pentru nimfe, satiri si Amalteea; pofta mi se facu de vremea cand citeam fascinata despre astfel de fantezii curate
• lumina scanteietoare, orbitoare, a valurilor curate ale Dambovitei (si nu ‘valurile Dambovitei curate’, da?), de oricat te-ai grabi pe pod ca sa prinzi verdele de pe partea cealalta, tot te arunca in visare de departari; wanderlust takes over
• lumina aruncata de pe aripile a 3 pescarusi spiraland in jurul capului meu ca unei stanci solitare, in miez de lung Ocean, intr-o profana parcare supraaglomerata; miroseau a aceeasi libertate, si din nou, din nou departarea cheama
• lumina pura a celui mai clar apus de primavara ce-mi fu dat sa vad; fara culorile impresionant impresioniste, fara norii-terasa, fara ochi rapiti – un disc clar si luminos intr-o mare rosiatic transparenta, indreptandu-se in jos, si atat
• lumina alba a lunii crescande ascendent, semn de oarecare seceta in urmatoarea saptamana, si pasii inchipuitde albi prin apa lunii, pasi visat de luni ai apei albe, albi de apa in luna inchipuita

Impresii:

Ca sa nu dau exemple din viata, dau exemplu din film (House M. D.; da, stiu ca e serial), da’ sa stiti ca e acelasi lucru si live. De fiecare data cand se intampla ca una din situatiile acelea stereotip-secrete din viata fiecaruia ies la iveala, de obicei in fata unei persoane predispusa la vizionare de faze vulnerabile (recte medic, hence exemplul pe care il voi da), reactia persoanei expuse este de tipul: “probabil crezi ca sunt o persoana mizerabila”, “trebuie sa crezi ca sunt un nenorocit”, “crezi ca sunt un parinte rau, nu-i asa?”. Apoi urmeaza penibilul episod al explicatiei mecanismului psihologic care a dus la degradarea de la idealul de moralitate la “persoana mizerabila”, care pare sa creasca pe privire ce trece, lasand vechea imbracaminte luminoasa sa putrezeasca – de ce? De ce suntem atat de dependenti de ce cred ceilalti despre noi? Si nu e doar un “ceilalti” la modul general, ca masa de oameni, referindu-se la impresia exterioara pe care o lasam. E si o multime de individualitati total necunoscute, despre a caror parere ne pasa in egala masura – pentru ce? E atat de adevarat ca suntem ceea ce parem? Adica sunt mai putin om dupa ce cineva mi-a spus ca sunt inumana, pentru ca asta e parerea lui, iar parerea lui ma face. Hm… nu. Chiar nu.

Simtim nevoia sa ne exprimam, sa ne punem pe noi insine in cuvinte, sa ne comunicam prin ceva mai mult si mai evoluat decat limbajul semnelor. Si cum caracteristica verbalizarea ne este, o alegem pe aceasta fiindu-ne la indemana ca mijloc, nu si ca mod de utilizare. De aici si problemele – deseori ne zicem pe noi gresit, ne falsam singuri spiritul, nu ne nimereste de fiecare data acel acord sublim al simfoniei. Mai dam si chixuri, mai avem cate un rateu, si nu avem numai fani. Secretele sunt inhibitia in fata grandorii simfoniei altora; de nu ne-am putea compara cu altii, nu am avea secrete, caci nu am avea rusini, am fi liberi liberi liberi sa ne cantam da capo al fine; dar privim in jur de cand ni s-au deschis ochii, si vedem lumina altora, si nu ne vine in cap ca si ei au o umbra, si atunci o ascundem pe a noastra, care se lateste, se lateste. Si devine greu de stapanit, pentru ca dorinta noastra de a ii arata forma creste – tot uitandu-ne la ea, cunoscandu-i fiecare linie arcuata, incurbata sau mefistofelic franta, ii gasim gama si tonalitatea, explicatia polifonica si modul intelectualizat de exprimare, si abia asteptam sa o aratam lumii, simtind ca umbra noastra nu-i atat de neagra. Niste copii fudulindu-ne cu jucaria secreta, asta suntem.

Curatenie:

Ochi de copil: Ce durere inexplicabila mai e si asta cand in scena dinainte tocmai iti arata caria rozandu-ti dintele? Mama, vreau un film mai realist!

*carevasazica stralucitor, scanteietor (jap.)

Epilog:

Nu-ti amintesti?! Veeezi? Asa incepe.